Traiasca personajele fictive!
SITE BLOCAT TEMPORAR DE POLITIA REALULUI.
.
Sub apă era linişte, iar lumina
care pătrundea de la suprafaţă sclipea în miile de bule de apă ce erupeau din
plămânii care se goleau ai lui Arhibron. Partea mai proastă în toată afacerea
era că eu însumi nu ştiam să înot. Într-o secundă nesfârşită, plutind între
două ape, ca într-un vis unde totul se desfăşoară cu încetinitorul, mi-a trecut
prin minte gândul stupid (în sensul că nu era cel mai potrivit moment pentru
reflecţii) că, în filme şi romane, eroul principal luptă ca un ninja, trage cu
pistolul precum Corneliu Leu, conduce maşini, tractoare sau autobuze ca Damon
Hill, pilotează avioane sau chiar nave spaţiale cu nonşalanţa unui Luke
Skywalker, cunoaşte calculatoarele ca Bill Gates şi, desigur, înoată că Johnny
Weissmuller. Dintre toată aceste calităţi, eu îndeplineam vag numai două: aveam
permis de conducere categoria B şi cunoşteam nişte programe de editare de text
şi cineva îmi întrerupse reveria acvatică apucându-mă de cap şi trăgându-mă la
suprafaţă.
Când mi-am revenit, stăteam pe iarbă, iar deasupra mea era aplecată, îngrijorată, o femeie cu părul şi hainele ude. Lângă mine, Arhibron tuşea îngrozitor. Uitându-mă în jur, am văzut că eram înconjuraţi de un grup de femei şi bărbaţi îmbrăcaţi în lucruri scumpe, dar foarte vechi. Eram într-o pădure, dar un stâlp de felinar strica logica peisajului. Mai mult, la doi paşi de locul unde ne materializaserăm, zăcea scufundată pe jumătate într-un iaz o clădire cu geamuri mari, sparte, care părea să fi fost Teatrul Naţional.
- Omande căm pelimezi? mă întrebă femeia care mă salvase de la înec.
- Centură, unde suntem? mă întrebă şi Arhibron, între două accese de tuse.
- Greu de spus exact. De tot cazul, ce poţi să-ţi zic este că ne aflăm de altă lume. Nu o să te mai întorci niciodată de locul din care ai venit.
- Eşti un diliu vrăjitor, zâmbi el.
- Inte-n pare buremiţi? mă întrebă femeia. Nu pricepeam absolut nimic din tot ce-mi vorbea, deşi, în mod straniu, îmi făcea impresia că vorbeşte în română. Mai curând însă o română în care literele erau dispuse altfel. I-am făcut semn că nu înţeleg. Salvatoarea mea râse, apoi ne duse pe amândoi într-o colibă extrem de curată şi ne dărui haine asemănătoare cu ale lor, iar pe ale noastre le puse la uscat. Între timp, i-am explicat lui Arhibron confuzia din cauza căreia era să fie decapitat. El însă deja uitase incidentul, fascinat de lumea în care ne aflam şi, mai ales, de o puştoaică nostimă căreia îi luceau ochii în cap de ghiduşă ce era.
- Vezi? îmi spuse el. Mi-a purtat noroc că mi-ai dat chelie. Aici îmi place, nu sunt blocuri, nu sunt primăveri care murdăresc aerul, nu sunt poliţişti...
„Chelie” nu avea nicio legătură semantică sau de alt fel cu lipsa pilozităţii craniene. Era o formulă de salut care nu se adresa decât în împrejurări deosebite şi care exprima profundul respect al celui care rostea cuvântul faţă de persoana căreia îi era adresat. De pildă, dacă un tânăr o saluta de obicei pe mama logodnicei sale cu banala formulă „Sărut mâna”, în seara în care urma să ceară mâna fetei era obligatoriu să dea chelie, iar şefii de stat se salutau întotdeauna între ei în acest mod protocolar. Dar nu era vorba numai de o convenţie socială; părea să fie mai mult decât atât. Formulei i se atribuia puterea de a interveni în soarta celui salutat, pentru ca acesta, la prima bifurcaţie a destinului, să aleagă drumul cel bun. Era practic un fel de a-i ura cuiva „noroc” gândind că simpla verbalizare va avea efecte palpabile.
Ideea nici nu era absurdă sau neverosimilă. În fond, ce era aceasta decât o incantaţie, o invocare, o magie? De la mormăiturile şamanilor la „baftă” adresat înainte de examen unui student, se consideră că există anumite formule care trezesc energii misterioase şi pot influenţa desfăşurarea evenimentelor. Ce altceva sunt descântecele, decât un fel de a da chelie? Iar structura poetică a lumii, de care vorbea Profesorul, confirma eficienţa acestor cuvinte. Pe un plan încă necunoscut, ele intrau în rezonanţă cu structura lumii, influenţând-o, vindecând deochiul, despărţind soţi, aducând un subiect cunoscut la examen.
Nu ştiu cât era adevărat şi cât mit, însă lui Arhibron se pare că îi ajutase. Unui cerşetor nu i s-ar fi adresat nimeni, niciodată, în acest fel. Rostită în batjocură sau fără sinceritate, chelia nu avea efect. Seminţele şi darea cheliei distingeau cetăţeanul cu drepturi depline de un paria; Arhibron putea ronţăi seminţe când şi câte voia, în schimb visul său fusese dintotdeauna să i se spună o dată, din suflet, chelie. Or, mult râvnita chelie chiar îi folosise. Am fi putut nimeri într-o lume periculoasă, cum era cea dominată de Luna barbară. Dar noi ajunseserăm într-un fel de paradis postatomic, o grădină a Raiului amplasată peste ruinele unui oraş distrus. Pentru Arhibron însă, era perfect.
Am stat două zile în această comunitate fericită. Mai mult din semne, dar poate şi completând din intuiţie, am înţeles că în urmă cu mult timp aici se întindea un oraş mare, modern, care însă nu fusese distrus, ci părăsit. Omul era născut în sânul naturii, gândit să mănânce hrană naturală, iar civilizaţia îl condamnase să locuiască în clădiri din oţel şi beton, să meargă pe asfalt, să respire, să bea şi să înghită substanţe artificiale, într-un cuvânt să sufere un stres al artificialului tot mai puternic. De aceea, s-au hotărât să abandoneze betonul, lumina becului şi gazele de eşapament şi s-au întors la viaţă în mijlocul naturii.
De un şoc am avut parte şi aici. Unul dintre băştinaşi eram... eu. Exact trăsăturile mele, statura, gesturile şi vocea; doar că îl chemă Ghirian Peluţă. I-am arătat o cicatrice de pe braţul stâng, de când – în adolescenţă – mă tăiasem cu cuţitul pentru a mă face frate de cruce cu un prieten. Râzând încântat, mi-a arătat şi el urma lamei metalice, exact în acelaşi loc. În timp ce mă uitam fascinat la antebraţele noastre, mă gândeam că, fără să ştim, eram nu doi, ci miliarde de fraţi de cruce.
Româna lor respecta întocmai regulile noastre gramaticale; structura limbii era identică, de la topică şi intonaţie la declinări şi conjugări. De pildă, „eu mă gândesc, tu te gândeşti, el se gandeşte” suna la ei „iu că şătesc, be zu şăteşti, mif de şăteşte”. „Bună ziua, bună seara” erau „peşar colomană, peşar bâcos”. Expresia „co ghemeleşine” era compusă din prepoziţia „co”, prefixul „ghe” şi substantivul „meleşine”, care venea de la verbul „i meleşi”, în română noastră „a vedea”.
A treia zi, de dimineaţă, le-am spus gazdelor noastre co ghemeleşine, lăsându-l totodată pe Arhibron cu ei. Sobru cum nu-l mai văzusem niciodată, mi-a întins mâna şi mi-a dat chelie.
.
Când mi-am revenit, stăteam pe iarbă, iar deasupra mea era aplecată, îngrijorată, o femeie cu părul şi hainele ude. Lângă mine, Arhibron tuşea îngrozitor. Uitându-mă în jur, am văzut că eram înconjuraţi de un grup de femei şi bărbaţi îmbrăcaţi în lucruri scumpe, dar foarte vechi. Eram într-o pădure, dar un stâlp de felinar strica logica peisajului. Mai mult, la doi paşi de locul unde ne materializaserăm, zăcea scufundată pe jumătate într-un iaz o clădire cu geamuri mari, sparte, care părea să fi fost Teatrul Naţional.
- Omande căm pelimezi? mă întrebă femeia care mă salvase de la înec.
- Centură, unde suntem? mă întrebă şi Arhibron, între două accese de tuse.
- Greu de spus exact. De tot cazul, ce poţi să-ţi zic este că ne aflăm de altă lume. Nu o să te mai întorci niciodată de locul din care ai venit.
- Eşti un diliu vrăjitor, zâmbi el.
- Inte-n pare buremiţi? mă întrebă femeia. Nu pricepeam absolut nimic din tot ce-mi vorbea, deşi, în mod straniu, îmi făcea impresia că vorbeşte în română. Mai curând însă o română în care literele erau dispuse altfel. I-am făcut semn că nu înţeleg. Salvatoarea mea râse, apoi ne duse pe amândoi într-o colibă extrem de curată şi ne dărui haine asemănătoare cu ale lor, iar pe ale noastre le puse la uscat. Între timp, i-am explicat lui Arhibron confuzia din cauza căreia era să fie decapitat. El însă deja uitase incidentul, fascinat de lumea în care ne aflam şi, mai ales, de o puştoaică nostimă căreia îi luceau ochii în cap de ghiduşă ce era.
- Vezi? îmi spuse el. Mi-a purtat noroc că mi-ai dat chelie. Aici îmi place, nu sunt blocuri, nu sunt primăveri care murdăresc aerul, nu sunt poliţişti...
„Chelie” nu avea nicio legătură semantică sau de alt fel cu lipsa pilozităţii craniene. Era o formulă de salut care nu se adresa decât în împrejurări deosebite şi care exprima profundul respect al celui care rostea cuvântul faţă de persoana căreia îi era adresat. De pildă, dacă un tânăr o saluta de obicei pe mama logodnicei sale cu banala formulă „Sărut mâna”, în seara în care urma să ceară mâna fetei era obligatoriu să dea chelie, iar şefii de stat se salutau întotdeauna între ei în acest mod protocolar. Dar nu era vorba numai de o convenţie socială; părea să fie mai mult decât atât. Formulei i se atribuia puterea de a interveni în soarta celui salutat, pentru ca acesta, la prima bifurcaţie a destinului, să aleagă drumul cel bun. Era practic un fel de a-i ura cuiva „noroc” gândind că simpla verbalizare va avea efecte palpabile.
Ideea nici nu era absurdă sau neverosimilă. În fond, ce era aceasta decât o incantaţie, o invocare, o magie? De la mormăiturile şamanilor la „baftă” adresat înainte de examen unui student, se consideră că există anumite formule care trezesc energii misterioase şi pot influenţa desfăşurarea evenimentelor. Ce altceva sunt descântecele, decât un fel de a da chelie? Iar structura poetică a lumii, de care vorbea Profesorul, confirma eficienţa acestor cuvinte. Pe un plan încă necunoscut, ele intrau în rezonanţă cu structura lumii, influenţând-o, vindecând deochiul, despărţind soţi, aducând un subiect cunoscut la examen.
Nu ştiu cât era adevărat şi cât mit, însă lui Arhibron se pare că îi ajutase. Unui cerşetor nu i s-ar fi adresat nimeni, niciodată, în acest fel. Rostită în batjocură sau fără sinceritate, chelia nu avea efect. Seminţele şi darea cheliei distingeau cetăţeanul cu drepturi depline de un paria; Arhibron putea ronţăi seminţe când şi câte voia, în schimb visul său fusese dintotdeauna să i se spună o dată, din suflet, chelie. Or, mult râvnita chelie chiar îi folosise. Am fi putut nimeri într-o lume periculoasă, cum era cea dominată de Luna barbară. Dar noi ajunseserăm într-un fel de paradis postatomic, o grădină a Raiului amplasată peste ruinele unui oraş distrus. Pentru Arhibron însă, era perfect.
Am stat două zile în această comunitate fericită. Mai mult din semne, dar poate şi completând din intuiţie, am înţeles că în urmă cu mult timp aici se întindea un oraş mare, modern, care însă nu fusese distrus, ci părăsit. Omul era născut în sânul naturii, gândit să mănânce hrană naturală, iar civilizaţia îl condamnase să locuiască în clădiri din oţel şi beton, să meargă pe asfalt, să respire, să bea şi să înghită substanţe artificiale, într-un cuvânt să sufere un stres al artificialului tot mai puternic. De aceea, s-au hotărât să abandoneze betonul, lumina becului şi gazele de eşapament şi s-au întors la viaţă în mijlocul naturii.
De un şoc am avut parte şi aici. Unul dintre băştinaşi eram... eu. Exact trăsăturile mele, statura, gesturile şi vocea; doar că îl chemă Ghirian Peluţă. I-am arătat o cicatrice de pe braţul stâng, de când – în adolescenţă – mă tăiasem cu cuţitul pentru a mă face frate de cruce cu un prieten. Râzând încântat, mi-a arătat şi el urma lamei metalice, exact în acelaşi loc. În timp ce mă uitam fascinat la antebraţele noastre, mă gândeam că, fără să ştim, eram nu doi, ci miliarde de fraţi de cruce.
Româna lor respecta întocmai regulile noastre gramaticale; structura limbii era identică, de la topică şi intonaţie la declinări şi conjugări. De pildă, „eu mă gândesc, tu te gândeşti, el se gandeşte” suna la ei „iu că şătesc, be zu şăteşti, mif de şăteşte”. „Bună ziua, bună seara” erau „peşar colomană, peşar bâcos”. Expresia „co ghemeleşine” era compusă din prepoziţia „co”, prefixul „ghe” şi substantivul „meleşine”, care venea de la verbul „i meleşi”, în română noastră „a vedea”.
A treia zi, de dimineaţă, le-am spus gazdelor noastre co ghemeleşine, lăsându-l totodată pe Arhibron cu ei. Sobru cum nu-l mai văzusem niciodată, mi-a întins mâna şi mi-a dat chelie.
.
